Dar deja mama, încă de când erau colege de şcoală şi prietene, cu toată opoziţia reţinută a bunicii, îi spunea mamei ei „tanti” şi tatălui ei „unchi”, deşi nu erau câtuşi de puţin rude. O chema Antoinette, aşa că, într-un moment de efemeră genialitate copilărească, i-am spus „Tantoinette”. Porecla i-a rămas.
Sunt sigură
Sunt sigură că nu i-a plăcut deloc, însă, cum mama o mai chema să ne facă, mie şi surorii mele (desigur contra remuneraţie), rochiţe noi din tot felul de vechituri, ocazie cu care o invita să se împărtăşească din modestele noastre prânzuri, s-a prefăcut cu înţelepciune că nu-i pasă. Poate că mă înşel şi că de fapt nici nu-i păsa. La vremea aceea, singura conversaţie care-i aducea însufleţirea pe chipul obosit era cea despre pisicile ei. Convieţuia cu o turmă întreagă, adăpostită în cele două cămăruţe de serviciu în care-şi făcea veacul, la mansarda unui bloculeţ interbelic. Culegea tot timpul feline orfeline de pe stradă şi n-o frământau decât două probleme: dacă noua adoptată se va înţelege cu predecesoarele ei, şi dacă vecinii din bloc n-o vor reclama din nou la miliţie pentru exces de pisici.
Apartamentele din blocul în care stătea erau ocupate de diverşi mahări cu origine sănătoasă şi cu manierele specifice tagmei. Îşi aruncau gunoiul pe fereastră şi mucurile de ţigări din balcon. Îşi depozitau ceapa şi cratiţele cu mâncare pe treptele scării de serviciu. Circulau solemn prin spaţiile comune în pijama sau halat şi, când le suna soneria, deschideau uşa îmbrăcaţi în chiloţi şi maiou (uneori fără maiou). Dar „fosta” de la mansardă nu avea voie să le întineze nobleţea domiciliului cu pisicile ei.
Era o cuconiţă
Era o cuconiţă de statură mijlocie, slăbuţă, palidă, foarte blondă. Avea o figură oarecare, spelbă, pe care se deschideau neaşteptat o pereche de ochi albaştri scânteietori, bordisiţi de gene dese şi lungi, castanii-aurii. Aceste safire vii erau singura rămăşiţă a unei frumuseţi răvăşitoare, ce făcuse din tinereţea ei un irezistibil marş triumfal, încheiat cu un apoteotic banchet.
Multă lume uită ce rămâne de obicei în urma unui banchet: vase murdare, pahare sparte, şerveţele pătate, furculiţe de argint pierdute pe veci, aruncate din greşeală, odată cu resturile, la coşul de gunoi. Iar câteodată, mătura nepăsătoare a slujnicei adună pe făraş, odată cu firimiturile căzute pe jos, şi cercelul cu safire al unei frumoase, căzut pe neobservate la ceasul nesăbuit al coniacului şi cafelei.
Pe comoda mamei
Pe comoda mamei stăteau dintotdeauna alături două fotografii, în rame argintii. În fiecare dintre ele câte o fată, cu decolteul încadrat de aceeaşi eşarfă de mătase drapată romantic, cu acelaşi boboc de trandafir fanat prins pe umărul stâng. Într-una din imagini e uşor de recunoscut chipul oval al mamei, cu ochii mari şi serioşi, şi cu un mic zâmbet visător.
În cealaltă… Oare cum se face că, deşi fotografiile erau sepia, ştiam precis că singurele lucruri cu care ar fi putut fi comparată fata aceea erau razele de soare şi aurul? Că snopul de păr vălurit era blond, translucid? Că ochii, care sclipeau pe chipul ei de tigroaică pe jumătate îmblânzită, erau de un bleu adânc de cer de vară?
Uluirea mea de copil a fost neţărmurită atunci când mama m-a informat, cu neschimbatul zâmbet visător, că fotografiile erau vestigiile unei dimineţi în care ea şi cea pe care o cunoşteam drept ofilita Tantoinette, la vremea aceea fete de liceu, se duseseră împreună să-şi facă poze la fotograful şic al oraşului de provincie unde-şi petreceau vacanţele amândouă.
Antoinette H. purta un nume nemţesc
Antoinette H. purta un nume nemţesc, numele tatălui ei, despre care pretindea că era un inginer venit să facă avere în mănoasa Românie, după războiul care ne adusese reîntregirea.
Bunica mea, o femeie dominată de simţul ierarhiei, preciza că neamţul era de fapt cizmar şi că se însurase în mod foarte potrivit cu o croitoreasă. Eleganţa orbitoare de mai târziu a fiicei lor ne-ar îndreptăţi să dăm crezare afirmaţiilor severe ale bunicii.
Amănunte
Amănunte care nu-l împiedicaseră pe neamţ să facă nu numai o avere frumuşică din diverse speculaţii, ci şi o fulminantă carieră politică în calitate de liberal devotat cauzei.
Interbelicul a fost o perioadă nemaipomenită pentru politicieni. În special pentru cei înzestraţi cu abilitatea de a-şi face prieteni utili, şi de a-i abandona de îndată ce-şi pierd utilitatea – talent care supravieţuieşte de altfel, moştenire preţioasă lăsată de politicienii de ieri politicienilor de azi. După ce parcursese ca o cometă treptele obligatorii, unchiul Ferdinand – ei, da, îl şi chema ca pe răposata maiestate, excelentă premisă pentru orice carieră – se ajunsese: era mare om politic şi se visa deputat.
Dar încununarea
Dar încununarea eforturilor sale de-o viaţă întârzia într-un mod nepermis. Descurajat, unchiul Ferdinand mai cădea din când în când pradă câte unui acces de melancolie. Figura lui rotunjoară, ornamentată cu mustăţi falnice, cât vrabia, se deforma într-o schimă tragică. În acele momente triste, îşi adăpa nefericirea cu coniac, după care, pocnind sumbru şi revoluţionar cu pumnul în masă, îşi rezuma invariabil cugetările filosofice printr-o sentinţă profundă, rostită cu un masiv accent teutonic: „Viaţa asta-i un kakat!”
Singura copilă
Singura copilă cu care fusese binecuvântat cuplul, Antoinette, crescuse în această atmosferă de efervescenţă politică. Urmaşă a cine ştie cărei Lorelei diafane, fusese un copil extrem de frumos şi devenise o domnişoară seducătoare. Ştia foarte bine asta şi accepta omagiile masculine ca pe ceva de la sine înţeles; primea vizitele aşezată într-o poziţie studiată pe un fotoliu, cu una sau două pisici birmaneze pe lângă ea, ceea ce permitea oricui să constate că apele privirilor ei erau mai limpezi şi mai adânci decât ochii azurii ai pisicilor.
Fosta croitoreasă, tanti Lucreţia, fire practică, nu stătuse de pomană şi-i transmisese în taină fetiţei admirabilul ei meşteşug. Dar mica râzgâiată refuzase îndărătnic să-şi pună în aplicare cunoştinţele, cu convingerea că viaţa o va scuti de o asemenea înjositoare îndeletnicire. Printre tinerii de bună familie, eleganţa şi magnifica ei frumuseţe făcuseră deja un lung şir de victime. De unde să-şi închipuie că, în vremuri de restrişte, modesta meserie îi va îngădui să-şi câştige traiul?
Timpurile grele aşteptau ascunse în viitor, războiul, cu cohorta lui de schimbări esenţiale, se manifesta deocamdată doar ca o ameninţare de necrezut, iar cele două elegante doamne H., în dorinţa lăudabilă de a-i da o mână de ajutor viitorului deputat, organizau cu disperare dineuri politice, la care erau invitate somităţile liberale ale oraşului.
Printre alţii şi moşierul
Printre alţii şi moşierul Petre A. senior, un văduv bogat, care venea întotdeauna cu fiul lui, Petre A. junior, un băiat chipeş de 20 de ani, student la Drept şi tânără speranţă a partidului.
Aşa cum oricine s-ar fi putut aştepta, a fost suficient ca tânăra speranţă politică să dea cu ochii de superba fiică a gazdelor, pentru ca prezenţa ei învăpăiată să-i declanşeze în suflet un incendiu mistuitor. Însă, spre ghinionul lui, junele inocent nu bănuia că se confruntă cu întruchiparea fermecătoare a unui paradox: o sirenă fierbinte ca soarele şi rece ca o bijuterie păstrată într-un cufăr de bancă. Inefabilă ca lumina şi dură ca un lingou.
Consecinţa inevitabilă
Consecinţa inevitabilă a acestor calităţi s-a materializat într-o căsătorie somptuoasă, care i-a adus în faţa altarului pe radioasa Antoinette H. şi pe nu mai puţin radiosul Petre A. ... senior.
Copleşit de o imensă decepţie, juniorul frustrat i-a trimis o scrisoare plină de injurii proaspetei sale mame vitrege, a rămas repetent cu brio, a părăsit Dreptul şi s-a alăturat unei trupe provinciale de teatru de revistă, dedicându-se cu trup şi suflet solistei, o damă bătrâioară şi cumsecade, mamă a doi elevi de liceu. Mult mai târziu, în anii ’50, îl găsim în aceeaşi provincie, credincios aceluiaşi teatru – dar nu şi aceleiaşi soliste – şi autor de triste cuplete cu glume răsuflate, realist-socialiste, destinate să înveselească programele de varieteu. Cum soarta mai face şi ea uneori glume răsuflate, prin anii ’60, veşnicul ghinionist s-a îndrăgostit intempestiv şi fatal de noua divă a teatrului, care, cu cruzimea firească divelor, i-a ignorat sentimentele. Scos din minţi de acest nou afront venit dinspre partea eternului feminin, fostul junior a trecut la măsuri radicale şi a încercat cu insistenţă să o strângă pe crudelă de gât. Judecat pentru tentativă de omor, a încasat 15 ani de închisoare.
După norocosul mariaj
După norocosul mariaj, viaţa deveni un adevărat banchet pentru frumoasa doamnă Antoinette A. Între reamenajarea vilei, dineurile la restaurant, toalete, seri la teatru, cumpărături la Paris şi musafiri la moşie, zilele treceau ca un vârtej parfumat. De dimineaţa până seara, nenumăraţi domni îi susurau complimente, în scrâşnetele discrete ale doamnelor şi în mândria plină de adoraţie a fericitului soţ. Plecăciunile băieţilor de prăvălie de la selecta băcănie Dragomir, competenţa bucătăresei, serviabilitatea vânzătoarelor de la magazinul Lafayette, admiraţia coafezei şi îndemânarea croitoresei o înconjurau ca un cocon moale, ca o certitudine a unei fericiri fără sfârşit.
De câte ori n-am citit în romane
De câte ori n-am citit în romane că fericirea întemeiată pe nefericirea altuia e menită pieirii? Aşa şi acum. Istoria dându-şi cu generozitate concursul, banchetul se încheie, lăsând în urma lui obişnuitele vase murdare, pahare sparte, şerveţele pătate şi furculiţe de argint pierdute pe veci. Neîndurător, coşul de gunoi al aceleiaşi istorii începu să înghită resturile.
În doar câţiva ani, marea avere a lui Petre A. a trecut integral în proprietatea poporului.
Speranţele de deputăţie ale unchiului Ferdinand şi-au dat duhul, strivite sub şenilele tancurilor ruseşti. Mintea lui şi-a dat şi ea duhul, strivită sub povara din ce în ce mai grea a înţelegerii propriei sale cugetări favorite: „Viaţa asta-i un kakat!”
Nu mult după aceea şi-a dat obştescul sfârşit şi tanti Lucreţia, nesuportând o existenţă privată de bucuria organizării dineurilor politice.
Antoinette a rămas fără părinţi şi, ceea ce e şi mai dureros, a fost silită să devină propria ei croitoreasă.
A urmat
A urmat o perioadă de pendulare între speranţa nebună că vin americanii şi disperarea nebună că nu vin americanii. Izgonit din vila sa de la şosea, fostul moşier Petre A. s-a refăcut psihic pe bază de resemnare, şi a reuşit să capete repartiţie pentru două cămăruţe de serviciu la mansarda unui bloc. Considerând că astfel i s-a pierdut urma şi înşelând în chip grosolan vigilenţa organelor de partid şi de stat, s-a prezentat la raionul de partid şi s-a înscris voluntar pentru distribuirea ziarului Scânteia. Timp de câteva luni, a putut fi văzut adeseori pe stradă, cu o şapcă proletară pe cap şi cu un teanc de ziare proletare sub braţ, încercând să convingă gospodine semi-proletare şi reticente să cumpere fiţuica.
Noua stare socială
Noua stare socială a familiei compuse acum dintr-un vânzător de ziare şi o croitoreasă, deşi nu lipsită de o oarecare coerenţă, nu mai constituia un cadru suficient de solid pentru a-i ţine laolaltă pe Petre A. şi pe tânăra lui soţie. S-a pronunţat un divorţ.
Pe de altă parte, cum o repartiţie nu se obţinea cu una cu două în acea epocă glorioasă, cei doi ex-soţi au continuat să locuiască împreună, în ciuda unor neînţelegeri ale căror ecouri nu treceau de pereţii sărmanului lor sălaş. Neplăcuta situaţie nu a durat mult. După vreo două, trei luni, „organele” au descoperit stratagema la care recursese duşmanul de clasă. Într-o noapte, câţiva tovarăşi viguroşi în haine de piele l-au ridicat pe Petre A. din cămăruţa lui de serviciu şi, după o anchetă nu foarte lungă, dar contondentă, l-au trimis acolo unde îi era locul. Probabil că s-a acomodat perfect cu acel loc, pentru că nimeni nu a mai auzit vreodată de el.
Ajunsă singura posesoare
Ajunsă singura posesoare a valorosului spaţiu locativ, Antoinette avu câteva aventuri trecătoare. Cea mai senzaţională urmă întâlnirii cu judecătorul care-i redase libertatea prin divorţ. Deşi despărţirea de moşie o costase pe Antoinette o mare parte din strălucirea ei misterioasă şi suavă, rămăsese totuşi o femeie remarcabil de frumoasă. Orbit de blonzimea de zână, străpuns de razele albastre ale privirilor ei, judele o urmări cu tenacitate, copleşind-o cu cereri în căsătorie împletite cu subtile ameninţări.
Era un fost strungar
Era un fost strungar, unul dintre acei magistraţi fabricaţi din muncitori conştienţi, având relaţii destul de precare cu apa şi cu alfabetul, dar trimişi de partid să înveţe dreptul la cursuri de şase luni, după care să împartă dreptatea poporului potrivit noilor lor cunoştinţe. Avatarurile ultimilor ani o lăsaseră pe Antoinette şi fără o parte importantă a preţuirii de sine, drept care, în cele din urmă, cedă stăruinţelor lui pasionate. Se căsătoriră şi ea se mută în frumosul apartament central în care judecătorul locuia împreună cu mama lui. Faptul că apartamentul se afla, întâmplător, chiar în blocul unde, la parter, funcţionase înainte de război marea băcănie Dragomir, i se păru o prevestire fericită noii doamne judecător. Dar nu a fost aşa.
În doar câteva luni, mama soacră, o vajnică exponentă a ţărănimii muncitoare, reuşi să dea în vileag putreziciunea reprezentantei claselor exploatatoare, care nu se abţinea să-i corecteze gramatica şi să critice felul în care folosea – sau nu folosea – baia.
Divorţul n-a fost o problemă, judele fiind în branşă.
Printr-un noroc, Antoinette păstrase cele două cămăruţe de serviciu. Pe drumul de întoarcere către ele, târând geamantanul în care îşi înghesuise toată agonisita, găsi un pui de pisică abandonat. I se păru atât de uimitor că există o fiinţă mai nenorocită decât ea, încât îl adoptă. A fost punctul de plecare al unei vaste colecţii de pisici – şi al unei consolatoare prietenii.
După vreo cincisprezece ani
După vreo cincisprezece ani de la război, când moşiile lui Petre A. şi vacanţele fericite se topiseră demult în văgăunile fără fund ale istoriei, prietenele din copilărie s-au întâlnit din întâmplare pe Calea Victoriei. Cele două fete cu eşarfe romantice şi boboc de trandafir erau acum doar amintire.
Grijile creşterii a doi copii în condiţii neabătut ostile lăsaseră urme mai mult sau mai puţin discrete pe obrazul mamei.
Rămăşiţele banchetului care fusese viaţa de dinainte de război a Tantoinettei, bijuterii, mici obiecte preţioase, blănuri scumpe, fuseseră demult vândute ocupanţilor nevrednici ai locurilor la un nou banchet. Fostei moşierese, anii de după cele două divorţuri consecutive îi şterseseră cu totul nu numai prospeţimea satinată, ci şi o bună parte a durităţii de metal care îi călăuzise tinereţea. Era acum o femeie între două vârste, mare iubitoare de animale şi foarte talentată la croitorie, artă pe care o ura şi nu o practica decât dacă nu mai avea încotro: când avea strictă nevoie de bani pentru chirie sau pentru mâncarea pisicilor.
Bluzele, fustele şi rochiile
Bluzele, fustele şi rochiile care-i ieşeau din mână erau capodopere, croite impecabil cu un simţ instinctiv al formei, surfilate pe dos ca nişte broderii, perfecte. Cu un amendament: Tantoinette începuse să înţeleagă ce comoară de talent moştenise şi, cu rămăşiţa de răceală calculată păstrată în adâncul sufletului ei, cerea plata înainte. După care, repulsia faţă de croitorie îşi spunea cuvântul şi materialele zăceau necroite cu anii.
Mă duceam deseori pe la ea, nu numai ca să încerc să impulsionez mişcarea, când avea să-mi termine vreo rochiţă, ci şi ca să mă interesez de starea pisicilor şi să mă joc cu cele mai prietenoase. Erau mereu mai multe – din superstiţie, Tantoinette refuza cu îndârjire să spună câte are – căţărate pe ferestruică, pe pat, sub pat, pe cele câteva şubrede piese de mobilier înghesuite în spaţiul acela strâmt. Un adevărat panoptic pisicesc: fojgăiau moale în jurul picioarelor, miorlăiau stins şi torceau, dormeau încolăcite pe perne, îşi muiau delicat mustăţile în nenumăratele castronele cu lapte aliniate pe lângă pat şi pereţi. De câte ori intram în cele două minuscule încăperi umplute în devălmăşie cu mobile vechi, tipare de croitorie, pacheţele cu stofe, farfurioare Rosenthal ciobite, risipite prin unghere, mă gândeam la o plajă pe care, după o furtună năprasnică, valurile au aruncat rămăşiţele zdrobite ale unui naufragiu cumplit.
Dragostea pentru animale
Dragostea pentru animale adusese un dram de lumină în existenţa Tantoinettei, şi tot ea avea să-i pună capăt. Într-o bună zi, întorcându-se acasă, zări pe marginea trotuarului un şobolan. Probabil ameţit de otravă, se târa spre o gură de canal să-şi găsească adăpost. Era un animal mare, tânăr, cu blana cenuşie moarată de reflexe argintii, cu burta albă ca de hermină, o fiinţă obiectiv frumoasă, dincolo de scârba viscerală pe care ne-o inspiră acest nelipsit tovarăş al colectivităţilor umane. O undă de milă irezistibilă pentru suferinţa lui o străbătu pe Tantoinette. Fără fereală, îl luă şi-l puse în sacoşă, pe o bucată de mătase scumpă de Lyon, din care promisese că-i va croi o rochie de seară unei cliente doctoriţe, nevastă de activist de partid şi excelentă platnică. Ajunsă acasă, puse şobolanul pe pat şi, cu o pipetă, îi picură lapte în botul ascuţit. Se aşeză lângă el, mângâindu-l pe spinarea argintie, în timp ce în jurul lui, pe pat, se adunară în cerc pisicile nenumărate, privind cu curiozitate la noul membru al comunităţii.
Întărit de tratamentul cu lapte, în cele din urmă animalul deschise ochii. Nu încerc să-mi imaginez în ce infern al şobolanilor şi-a închipuit că a nimerit. În secunda următoare, încordat ca un arc, sări dintre pisici şi, din două salturi, ajunse la fereastră. Tantoinette se repezi după el şi, în acelaşi timp în care şobolanul se arunca în golul celor trei etaje de dedesubt, alunecă şi căzu de pe pervaz, întinzând mâinile să-l prindă.
Rămaseră amândoi pe trotuar, înflorindu-l cu pete roşii, lucitoare ca lacul. O găsiră pe Tantoinette cu ochii larg deschişi, în care se reflecta cerul de deasupra ei.
Peste o jumătate de oră, curăţenia de după banchet se încheie definitiv şi mătura nepăsătoare a slujnicei adună pe făraş cercelul cu safire: chemată de vecini, o ambulanţă de la morgă veni şi luă cadavrul.
Copyright Silvia Colfescu 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu